Bătea un vînt rece ce tocmai te ajungea pînă în măduva oaselor. Era noapte cu lună și stele. Ea mergea singură pe stradă. Pe stradă se auzeau foșnetul frunzelor ruginite. Îmbrăcată într-o rochie roșie, cu jaketă de piele și pantofi negri cu toc. O durea groaznic picioarele ce tocmai îi venea să se descalțe și să meargă desculță pe asflatul rece. Șuvițele de păr îi veneau în față, îi astupau acei ochi de un albastru apins ca un cer senin de primăvară, își mușca încet buzele, își rodea lacul de pe unghii. Era singură, își ascundea tristețea într-un colț de suflet. Era totuși puternică de fire dar lacrimile o dădeau de gol, o făcea mai slabă, îi lua puterile lăsînd-o ca un copil inocent și naiv. S-a așezat pe un scaun din parc și privea în jur, dar era noapte și totuși ea căuta un fir de lumină. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă, nu avea cine să o sărute, să o înțeleagă, să o iubească. Nu avea cine să-i dăruiască, să-i stropească, să împrăștie dragoste. Era și ea o ființă ce căuta afecțiune, tandrețe, gingășie. Era străină într-o lume străină și pustie. Tristețea era ca o boală incurabilă pentru ea, nu avea leac. Inima îi tresălta atunci cînd veadea un bărbat, era precum o pasăre ce statea în colivie. O femeeie ce nu avea noroc în viață, o floare frumoasă ce pe zi ce trece se ofilea dacă nu era stropită. Un suflet amărît și cu o durere inconfundabilă. O melodie suna de departe, și ea încerca să prindă cîte un cuvînt ca să-l țină minte. Treceau oameni pe lîngă ea și se uitau starniu la ea, dar nu le atrăgea atenție, încerca să evită fiecare mișcare venită din partea lor. Priviri ce te omor încet și în chinuri grele.
Trist dar placut<33
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu